Ștefan Râmniceanu vernisează prima expoziție în România, după două decenii petrecute în Franța. „Sunt emoționat în fața unor stări pe care le aveam în urmă cu ani și ani”

La peste 20 de ani de la ultima expoziție realizată în București, pictorul Ștefan Râmniceanu va vernisa, vineri, „Retrospectiva Râmniceanu: Urme”. Cele peste 400 de lucrări, multe împrumutate din colecții private, vor putea fi văzute în Palatul Mogoșoaia și la AtelieRamniceanu din Băneasa, până în luna decembrie.

Expoziția nu e însă un simplu „rezumat” adresat publicului și criticilor care au urmărit de-a lungul timpului munca lui Râmniceanu. Este, așa cum artistul în vârstă de 60 de ani a povestit, un moment emoționant pentru sine.

„Când îți privești lucrările din tinerețe, de când erai student sau licean, și îți vezi parcursul, acest drum inițiatic care te conduce până la un anumit punct – în ceea ce mă privește, până la vârsta de 60 de ani -, ai o trăire specială”, a mărturisit el într-un interviu acordat gândul.

„Deci cu ocazia acestor 60 de ani, îmi fac o retrospectivă. Sunt lucrări care aparțin unor epoci diferite… Le pivești uneori cu uimire, pentru că nu îți mai amintești o lucrare pe care ai făcut-o acum 30 de ani. Pot să vă spun că uneori sunt emoționat în fața unor stări pe care le aveam în urmă cu ani și ani. Este foarte interesant! Mă uit la lucrări pe care n-aș mai fi gândit că le voi revedea vreodată… parcă nu mă mai recunosc, parcă nu îmi mai aparțin”, a adăugat Râmniceanu.

FOTO: Mediafax (Răzvan Lupică)

FOTO: Mediafax (Răzvan Lupică)

Probabil, asta se întâmplă pentru că lucrările au propria lor viață, crede artistul. Într-o oarecare măsură, „o lucrare este ca un copil”, spune el: „ești părintele lui, tu aparții unei generații, anii se acumulează, copilul devine mare și, la un moment dat, ai senzația că îți aparține, doar că nu îl mai vezi… Așa se întâmplă și cu o lucrare de artă. Are propriul său drum și propriul destin. O lucrare care pleacă într-o colecție la mii de kilometri depărtare, poate nu o mai vezi niciodată”.

„Sunt anumite lucrări pe care nici nu le arăt și pe care le țin pur și simplu, și care nu sunt probabil nici cele mai bune”, mărturisește el. „Dar nu e vorba de cât de bună e lucrarea respectivă, ci despre emoția pe care mi-o dă. De multe ori, de lucrări pe care le-am considerat poate mai modeste am un atașament aproape filial și le-am păstrat pentru mine. Uneori chiar îmi pare rău de lucrările pe care le dau, dar e frumos totuși pentru că ele circulă”, povestește Râmniceanu.

Gustul amar i-l lasă însă societatea românească actuală care, nu doar că nu și-a educat spiritul critic pentru arta contemporană, dar nici pentru lucrările de patrimoniu nu își arată respectul cuvenit.

„Majoritatea românilor vor să-și cumpere mai degrabă un 4×4″

Artistul, stabilit în Franța după 1990, regăsește azi România într-un stadiu „dezamăgitor” atunci când vine vorba despre repere culturale.

„Când am plecat, piața de artă nu exista, de fapt, la noi în țară. În ”89, ideea de colecționar aproape că nici nu exista. Când spuneai colecționar te gândeai la un doctor – ei mai colecționau fiindcă aveau cât de cât posibilitatea materială pentru a face asta – sau la un muzician, spre exemplu. Era o anumită categorie socială care făcea asta”, își amintește el.

„De fapt, și azi, dacă te gândești, cam aceleași categorii sociale își doresc la un moment dat să-și cumpere o lucrare, pentru că, în general, majoritatea românilor vor să-și cumpere mai degrabă un 4×4, din nefericire… Eu nu cred că în România există azi foarte multe persoane care, în primul rând, să vibreze în fața unei lucrări de artă autentice. Preferă mai lesne să-și facă șapte vile, să-și cumpere șase mașini etc. Ceea ce este și mai uluitor, este că licitațiile care se fac azi au permis la un moment dat ca lucrările din patrimoniul național – Ion Andreescu, Nicolae Grigorescu, Ștefan Luchian – să se vândă la niște prețuri aproape jenante, umilitoare. Cum să vinzi un Andreescu, un Pătrașcu (Gheorghe Pătrașcu, n. red), cu 10.000 de euro? Este de neconceput cum nu s-a încercat să se creeze o forță a artei, să i se dea soclul pe care îl merita. Este dezamăgitor pentru cultura unui popor, pentru patrimoniul său. Or, patrimoniul nu este ceva derizoriu, este ceva care formează o mentalitate, îți dă o identitate, este mândria unui popor”, a comentat Râmniceanu.

FOTO: Mediafax (Răzvan Lupică)

FOTO: Mediafax (Răzvan Lupică)

De vină pentru toate acestea sunt deopotrivă politicienii, sistemul de învățământ care are lacune serioase, dar și părinții, consideră artistul.

„Arta sensibilizează, arta educă generațiile tinere. Cum poți la un moment dat să-i ceri unui tânăr, copilului tău, să aibă mari valori, să fie competitiv, dacă stă toată ziua în fața unui calculator, asistă la petrecerile părinților, iar când crește îi iei un 4×4 pentru că dă bine în societate sau pentru că îl apreciază colegii…? Acestea sunt valori?”, a comentat Râmniceanu.

„Piața românească trebuia să fie cea care îl cumpără pe Ghenie”

„E îngrozitor ce se întâmplă! Din nefericire, tinerii de azi devin foarte superficiali pentru că nu sunt educați, nu sunt acompaniați către valorile spirituale, către cele care dau forță unei societăți”, apreciază el.

„Este, pe de-o parte, vina părinților, care nu realizează că exemplul personal este fundamental… Când faci numai petreceri, asculți muzică îndoielnică și stai toată ziua în fumul de mititei, atunci nu cred că copiii pot avea o dimensiune spirituală a vieții. Pe de altă parte, societatea este și ea în această decandență, pentru că nu-și propune ca scop să creeze noii generații o altă trambulină, să aibă o exigență în alcătuirea unui tânăr. Aud astăzi că în România se cumpără diplome, că profesorii nu știu ce fac… Cum putem să facem educație când avem o asemenea dovadă de imoralitate? Toată clasa politică care s-a succedat de-a lungul timpului nu și-a văzut decât interesul personal, care nu are nicio legătură cu dezvoltarea generațiilor și a țării. Totul este despre cum să-i convingi pe electori să te aleagă, pentru ca tu apoi să tragi niște foloase proprii”, a mai spus Ștefan Râmniceanu.

FOTO: Mediafax (Răzvan Lupică)

FOTO: Mediafax (Răzvan Lupică)

Și totuși, unii artiști tineri reușesc să „facă valuri”. Tot este granițe însă. Unul dintre cei mai apreciați este pictorul Adrian Ghenie, care în această vară a doborât un record personal: lucrarea sa „The Fake Rothko” a fost vândută pentru 1.426.500 de lire sterline (1.778.422 de euro), la o licitație organizată de casa Sotheby’s la Londra. Suma pentru care a fost adjudecată lucrarea a fost de șase ori mai mare decât cel mai ridicat preț plătit anterior pentru un tablou al artistului la o licitație, potrivit Reuters.

„Din fericire, asta se întâmplă de câțiva ani de zile, pentru că Ghenie și alți colegi tineri de-ai lui au intrat într-un sistem occidental, care le-a permis o recunoaștere. Mă bucur foarte mult!”, a afirmat Râmniceanu.

„Din păcate, nu se poate spune că piața românească de artă a evoluat… Dacă se întâmpla asta, piața românească trebuia să fie cea care îl cumpără pe Ghenie. Măcar atât, dacă pentru Brâncuși nu e în stare să plătească unu sau două milioane de euro, când orice muzeu din lume l-ar cumpăra pentru niște sume fabuloase! Să recunoaștem, nu poți fi ceva fabulos, fără să fii prețuit și economic. Cei care sunt azi foarte tineri și s-au impus, și care sunt incluși în colecții mari, servesc foarte mult cultura românească, dar fără a fi prea mult apreciați pentru asta…”, a criticat artistul.

Într-un fel, acesta a fost și motivul pentru care, l-a un moment dat, Ștefan Râmniceanu a încercat să îndrepte fiul pe un drum diferit de cel artistic: „Arta este un incofort. Nu poți trăi cu ea – nu din ea! -, decât în momentul în care ești apt să te sacrifici, să renunți la foarte foarte multe lucruri. Se întâmplă neori muncești ani de zile ca să deschizi o expoziție și din cauza unui context de criză sau a unei lipse de receptivitate, acești ani de muncă să se traducă, din punct de vedere financiar, în zero. Vă dați seama câtă frustrare și nefericire poate atrage acest lucru?”, a explicat el.

FOTO: Mediafax (Răzvan Lupică)

„Știu ce înseamnă să nu ai atelier, știu ce înseamnă să te împrumuți de niște bani ca să îți cumperi tuburi de culoare. Știu ce înseamnă să n-ai o pânză… Îmi vine în minte acum exemplul lui Chagall (Marc Chagall, n. red), care odată ajuns la Paris, picta pe cămăși… Totuși precaritate aceasta îți dă, într-un fel, forța de a continua”, a adăugat Ștefan Râmniceanu în cele din urmă.

Expoziția „Retrospectiva Râmniceanu: Urme” va fi vernisată vineri, 10 octombrie, la Palatul Mogoșoaia și AtelieRâmniceanu, de la ora 16.00, respectiv de la ora 19.00.